Sunt fulgere afară,
sunt fulgere în gând
și ploaia cade iară
și-n suflet, și-n pământ.

Sunt vijelii ascunse,
e viforul pustiu
și sunt trăiri reduse
de ceasul cel târziu.

Și picături mărunte
lovesc triste în geam,
de parcă simt și ele
când omul pierde-n van.

Miroase iar a ploaie,
miroase a Dumnezeu,
iar răul se îndoaie
de-un aer panaceu.

(30.04.2017)

Noapte, frig și lună –
un decor perfect
pentru un dialog cu Dumnezeu.

Într-o noapte am început
un dialog cu Dumnezeu,
era frig, iar luna îmi zâmbea.

I-am zis:
Doamne, cred că mi-am pierdut nemurirea!

Greșești, fiule!, mi-a răspuns.

Apoi a continuat:
Nemuritori sunt toți muritorii.
Toți trăiesc, mor și devin nemuritori.
Moartea înseamnă nemurire,
fiindă muritor nu o să mai fii niciodată.

Voi, muritorii, trebuie să acceptați moartea
și să o iubiți,
că doar ea, eterna,
vă aduce nemurirea.
Moartea înseamnă eternitate.

Atunci i-am spus:
Doamne, înseamnă că mi-am pierdut sufletul!
Iar El mi-a răspuns:
Greșești, fiule, din nou.
Tocmai ți l-ai regăsit.

16.11.2016

Suntem suflete moarte,
dar încă vii –
cadavre pierdute
ce par a trăi.
Suntem îmbuibați în venin,
dar blânzi și frumoși,
precum cerul senin
ce devine întunecos.
Ne grăbim să murim,
deși noi trăim.
Plini de puroi
ne avântăm într-un vis,
dar din noroi
faci cu greu paradis.
Suntem perfecți,
însă total imperfecți.
Absorbim și ură și ranchiună
și ne păstrăm o senină figură.
Blajini și afabili,
obedienți și mizerabili
ducem un trai neguros
dinspre viață spre moarte.
Zâmbim și plângem,
suntem suflete moarte
ce par a trăi.
Plini de păcat,
neprihăniți alterați,
am merita să fim crucificați.
Este plin de scursuri, de odioși,
îți spui, dar când-colo scursura ești tu.
Suntem suflete moarte,
dar încă vii,
suntem oameni,
deci suntem parte din rai și din iad.

20-10-2016

Căldura din relație
a devenit insuportabilă.
Avem nevoie de-o toamnă,
de frig, de vânt.

Să reaprindem o văpaie,
să ardă, să fie repetabilă,
ca tot ce a fost
să nu poată fi înfrânt.

Avem nevoie de un îngheț,
ca sufletul să nu fie
unul de precupeț.
De e pur, să sufere un dezgheț.

Avem nevoie de toamnă,
de frig, de vânt,
ca sufletul să emane căldură
și să nu poată fi înfrânt.

07.10.2016

Întorcându-mă în trecut,

am distrus tot ce urma să mă distrugă,

am  făcut tot ceea ce trebuia să fac,

la momentul dat

și am salvat tot ce trebuia salvat.

Când am revenit, tare m-am mai mâhnit,

fiindcă am constatat că devenisem un gând, un vis.

Eu nu mai existam, acum era el, cel din trecut,

care nu mai fusese ucis de mine.

– Ce ți-e și cu moartea asta!

Mai întâi îți ia trecutul, apoi prezentul

și, în cele din urmă, viitorul.

 

Pe aleea morţilor-vii
sunt speranţe pustii,
cu frunze ce cad timpuriu
pe un putred sicriu.

Sunt cruci scrijelite,
unde apar nume jelite
sau morţi încă vii,
ce, cândva, fost-au copii.

Aici a fost şi Poetul,
în aer i se vede portretul.
El şi-a lăsat urme adânci
printre oameni şi stânci.

Pe aleea morţilor-vii
am fost şi vom mai fi.
Cum ploi vin şi vor veni,
şi moartea ia ce i s-ar cuveni.

(27.09.2016)

Sunt umbra ce stă pe-o bancă în parc şi ascultă foşnetul frunzelor şi cri-cri-ul greierilor, eternii crainici ai pustiului.

Ce sunt? Încotro mă îndrept? Voi auzi greierii întotdeauna? Cert e că umbra trăieşte, odată cu mine.

Că tot veni vorba: Ce bine e să trăieşti!

Haide să ieşim la un picnic, iubito!
Ştiu eu un loc plin de cruci,
unde sunt dese flori pe morminte
şi dacă avem noroc, vedem şi năluci.

Haide să ieşim la un picnic, iubito,
să vedem lebede în cârduri,
fără să ne spunem cuvinte,
pierzându-ne în speranţe şi gânduri.

Haide să ieşim la un picnic, iubito!
Pe alee sunt trestii îndoliate,
feluriţi melci cu cochiliile crăpate
şi un vânt ce ne poartă departe.

Haide să ieşim la un picnic, iubito!
Să nu uiţi vinul roşu, de buturugă!
Vreau să-mi inunde venele curate –
Ia-l ca pe-un ordin, nu ca pe-o rugă.

Haide să ieşim la un picnic, iubito!
Strămoşii mă cheamă, doar eu îi aud.
Cer sânge proaspăt, să ude morminte –
poate pe-al meu, deşi e încă crud.

(03-09-2016)

În copilărie, adesea întrebam:
– Doamne, unde eşti, Doamne?
Iar El nu-mi răspundea,
mă ignora şi tăcea.

Apoi o strigam pe mama:
– Mamă, unde eşti, mamă?
Dar ea nu-mi răspundea,
mă ignora şi tăcea.

Iar în adolescenţă strigam:
– Tată, unde eşti, tată?
Însă el nu răspundea,
chiar daca înainte o făcea,
atunci mă ignora şi tăcea.

Acum am înţeles.
Curând cineva va întreba:
– Eugene, unde eşti, Eugene?
Şi, deşi nu voi mai răspunde,
voi exista acolo, undeva,
în inima ta.

(02-07-2016)

Când Nichita a poposit printre oameni,
steaua lui Eminescu a început iar să licărească
şi, dintr-odată, cerul s-a luminat,
căci razele stelei răzbeau prin întuneric,
precum o mantie impermeabilă ce ţine piept ploii.

Când Nichita a răsărit printre oameni,
geniul a fost din nou zămislit –
românul de geniu de fapt.
Iar când a dispărut omul Nichita,
cerul s-a înnegrit.

De atunci, nicio aură n-a mai strălucit,
bezna a acaparat generaţiile succesoare
şi genialitatea românului a murit,
aşijderea unei plante răpuse de soare.

(01-07-2016)